joi, 22 decembrie 2011

RAZBOIUL EI

Am urmarit-o timp de cativa ani, mi-a atras atentia inca de cand am cunoscut-o inclestarea cu care insista sa-si construiasca o viata , parca, planificata dinainte cu detalii cu tot. Am inteles de ce totul era o lupta pentru ea atunci cand am vazut de unde venea, casuta mica si darapanata a parintilor ei, conditiile practic inexistente de minim confort, familia numeroasa din care venea. Tragea sa-i ajute pe toti ai ei, dar am auzit-o spunand ca orice s-ar intampla acolo nu se poate intoarce niciodata. Ce noroc trebuie sa fi crezut ca a lovit-o cand l-a intalnit pe barbatul acela slab de caracter, usor influentabil - parintii lui stabiliti in afara... masina lui ... casa lui...Trebuia doar sa-si asigure locul langa el si totul avea sa fie bine.
Am vazut-o incruntandu-se luni intregi, alcatuind planuri si strategii, prefacandu-se a fi mai buna decat era, mintind, lovind in stanga si-n dreapta pentru a indeparta concurenta. I-am vazut furia in priviri cand ei, cei din jur nu intelegeau ca e ultima ei sansa de a trai o viata cum visase si de a aduce siguranta in familia ei. Si planurile ei deveneau din ce in ce mai diabolice, fara sa-i pese ca el nu era decis, ca familia lui se opunea relatiei lor. Fara odihna, fara clipa de pauza isi schimba fetele si comportamentul de la o zi la alta , de la o ora la alta . Visul ei era ca un puzzle al caror piese trebuiau furate una cate una.
Am urmarit-o cum mintea, trada, insela pe toti in jur,ranea- am urmarit-o cum se incapatana sa-si marcheze teritoriul centimetru cu centimetru. Unii oameni sunt facuti sa tarasca in ei secrete negre, planuri diabolice, egoism, rautate, unii oameni nu cunosc alta cale...
Am vazut-o castigand teren, am vazut-o castigand lupta dupa lupta, ii urmaream infrigurata privirea care arunca ura cu coada ochiului, incrancenarea din gesturi, falsitatea din vocea ei, ranjetul malefic. Ma intrebam cata nebunie trebuie sa fi avut atunci cand a tras cu dintii sa pastreze sarcina, desi toti doctorii i-au spus ca sunt probleme si au sfatuit-o sa incerce altadata... Cata durere si ura a strans in ea cand si-a jucat cartea asta pentru a-si arbora steagul victoriei o data pentru totdeauna, cata siguranta a simtit in ziua in care le-a cumparat sufletele punandu-le copilul in brate. De acolo totul a fost al ei, reusise... Se linistea treptat dar privirea ei veghea prudent ca nimic sa nu strice echilibrul universului ei construit cu atata truda. Si tocmai cand credea razboiul castigat...
In toata incrancenarea ei uitase cat de slabi sunt barbatii in fata femeilor....
Cum trebuie sa se fi prabusit lumea ei cand el a anuntat-o senin ca are o relatie cu altcineva de mai bine de un an, cum trebuie sa se fi strans inima in ea cand el i-a spus ca ii da ceva timp sa asimileze informatia si sa-si caute unde sa se mute...
Cum sa renunte tocmai acum? Am vazut-o luptand luni intregi, tragand cu dintii de fiecare zi in plus acolo, am vazut-o trecand de la durere la disperare, de la cuvinte dulci la amenintari, de la rugaminti la vrajitorie....am urmarit-o cum trecea prin toate stadiile umilintei. Nu stiam cum are puterea sa se lase calcata in picioare, ma temeam sa-i aflu planurile... Prin nopti de lacrimi, prin urlete de disperare dar nu vroia sa renunte.
Nu pot uita ziua aceea cand a plecat cu sufletul ars, cu ochii umflati de plans , cu ura in priviri, 2 genti de haine si copilul de mana. S-a intors acolo unde jurase sa nu se mai intoarca, privind tot timpul in spate cum o alta femeie venea sa se instaleze in lumea ei, sa-i ia locul in imparatia construita de ea piesa cu piesa...
Am vazut-o apoi trecand dincolo de disperare, apoi dincolo de furie si ura, apoi intr-o resemnare bolnava slabita, cu ochii arsi si uscati, cu sufletul parjolit, parasita si abandonata de toti. Mi-a spus atunci ca asta a fost plata pentru toate pacatele ei, mi-a spus ca toate greselile ei s-au intors s-o pedepseasca... apoi a tacut.
Mi-am amintit ca tata imi spunea mereu: " Copile, sa nu iei niciodata ce nu ti se cuvine, mananca-ti felia de paine muncita de tine, nu te ridica mai sus decat meriti, altfel ai sa aluneci mai mult in gol si va durea mai tare.."
Cu lectia invatata, s-a repliat usor -usor, s-a reconstruit piesa cu piesa si am lasat-o acolo la incepeutul unui alt drum. Aduna in jurul ei alt grup de oameni, avand sa gaseasca un alt el, sa construiasca un alt plan... Acum poate altcineva ii urmareste miscarile... planurile... luptele... victoriile...zambetul.... privirea...
Poate de data asta reuseste, sau poate cade din nou si mai invata o lectie... Si poate atunci cand sufletul ei va avea destule cicatrici si va fi pierdut destui ani in lupte, poate... va stii cum sa reuseasca...Ma intreb doar daca victoria nu va veni prea tarziu ca sa-i racoreasca sufletul pustiit, ma intreb daca se merita pretul....

joi, 15 decembrie 2011

NUMELE EI...

   ...  era cel mai frumos nume arab pe care-l auzisem vreodata, iar ea era frumoasa si misterioasa ca o poezie. Viata ei era o carte nescrisa si trista. Nu era suparata pe nimeni pentru defectul la sold cu care se nascuse, desi operatiile incepusera de pe la varsta de 3 ani. Copilaria nu-i lasase prea multe amintiri dulci, lumea ei pe atunci insemna ceea ce infatisau doua ferestre : cea a camerei ei sau cea a rezervei de spital. Dar fereastra avea sa se schimbe curand. Nu era mai mare de 8 ani cand parintii ei au divortat iar conform legii siriene trebuia sa locuiasca cu tatal pana la 14 ani , si abia dupa 14 ani se putea muta la mama ei . Lumea s-a prabusit iar povestea Cenusaresei a devenit o realitate pentru ea intrucat tatal ei se recasatorise imediat, iar mama vitrega si proprii ei copii n-o priveau altfel decat ca pe un ghimpe in coasta. Asa ca a ramas tacuta la fereastra unde avea sa planga timpul ramas pana la 14 ani cu visul in gand ca atunci in ziua aceea va incepe sa traiasca si ea.
Si ziua a venit, dar si mama ei se recasatorise si avea o alta familie deja. Nu si-a gasit locul, nu mai era loc pentru ea in nici o familie. S-a simtit orfana si lumea s-a prabusit din nou. Imi povestea cum statea zile intregi plangand afara , pe strazi, in ploaie fara un " acasa" unde sa mearga. Purta inca semnele unei tentative de sinucidere, purta inca ranile in suflet...
Sa fi avut vreo 17 ani cand i se soptise la ureche posibilitatea de a i se aranja casatoria cu un om de afaceri mult mai in varsta dar care calatorea peste tot in Europa. Era prima oara cand simtea ca viata ii zambeste si ei. N-a stat pe ganduri , a acceptat imediat si numara zilele ramase pana la aparitia salvatorului care sa-i dea un sens, o viata , un "acasa".
Dar visele frumoase dureaza atat de putin, si s-a trezit prizoniera unei vieti ciudate. Vazuse lumea europeana in anii de facultate, ii placuse tot, era magic. In jurul ei clocotea viata si libertatea dar nu si pentru ea. Prima fetita i se nascuse in Franta parca si abia a doua in Romania. Condamnata in tacere ca nu a fost in stare sa nasca un baiat, tratata rece si distant de catre sotul ei, aratata cu degetul pentru ca mentalitatea europeana ii patrunsese atat de adanc in suflet...
Si cam atunci am cunoscut-o eu, pe cand eram colege de munca. Colege de munca am fost putin timp pt ca amandoua am renuntat in scurt timp, dar prietenia s-a intins dincolo de job. Avea nevoie de cineva cu care sa vorbeasca. Se simtea singura si abandonata, se simtea amenintata de fiecare femeie care roia in jurul sotului ei, iar eu am picat la fix. Petreceam zile intregi in bucataria ei fumand , razand , golind pahare de whisky. Imi spunea sa apreciez norocul pe care l-am avut nascandu-ma aici, lucru care pana la povestea ei nu mi-ar fi trecut prin minte vreodata. Imi spunea s-o invat sa fie puternica asa cum sunt eu.
Si-am invatat-o multe lucruri: sa faca cerculete din fum, sa aprecieze ca are doua fetite frumoase si sanatoase si tot timpul din lume de petrecut cu ele, am invatat-o sa isi dedice ei timpul pe care trebuia sa-l dedice sotului ei, am invatat-o sa ia banii, sa taca si sa-l lase sa plece; am invatat-o sa injure, sa se incrunte dar cel mai important e ca am invatat-o sa rada.
Apoi i s-a spus ca influenta mea asupra ei nu e buna iar eu a trebuit sa dispar din peisaj , plangea cand ne-am vazut ultima data . I-am facut cu ochiul si i-am spus sa stea linistita ca o sa fie bine acum, i-am spus ca acum e ca mine si are puterea sa faca tot ce vrea iar daca nu-i iese acum cel putin stie sa injure. Am vazut-o razand pentru ultima data, am plecat si n-am mai vorbit cu ea de atunci.
Mi-e dor de ea uneori, de exemplu azi, si tot ce-mi doresc e sa stiu ca e bine, ca fetele sunt langa ea si ca nu se mai simte singura.

luni, 12 decembrie 2011

OMUL ACESTA...

Omul acesta a venit intr-o zi in vizita.. si n-a mai plecat. A venit aiurea, nu imi amintesc sa fi facut vreun plan, sa ne fi spus ceva despre viitor. Poate pentru ca eram atat de tineri. Poate pentru ca fiecare esuasem mai multe randuri de planuri de viitor cu cineva. Imi amintesc doar ca ma simteam singura in perioada aceea si ca si el era singur. Ah, acum stiu ca nu-i place sa fie singur, pe atunci nu stiam . Fiecare avea nevoie sa vada pe cineva alaturi. Nu, nu au fost fluturasi, nu a fost pasiune ca in filme . Eram pur si simplu doi oameni care nu mai vroiau sa fie singuri.
Sa nu crezi ca eram femeia fragila care astepta un print ... Povestea cu printul trecuse demult, dupa ea mai trecusera si alte povesti, uitasem , de fapt de povesti . Iar fragila nu cred ca am fost vreodata. Imi spusese odata un om care citea oameni ca eu sunt o trestie. Ma dezamagise caracterizarea asta, asteptam mai multe cuvinte. Plus ca mult timp nu am inteles ce a vrut sa spuna. Mai tarziu, mult mai tarziu - atunci cand nu mai era nevoie - am aflat ca trestia se apleaca la pamant sub bataia vantului dar nu se frange niciodata.
Revenind la povestea asta confuza, imi amintesc cum era el: tacut, imatur, indecis... I-am spus de atatea ori sa nu ma iubeasca pentru ca nu vom ramane impreuna, incat atunci cand am vrut sa ramana nu mai stiam cum sa ma port. Nici el nu mai stia ce e intre noi, dar privind in urma adunam deja ani de cand imparteam  acelasi apartament, aceleasi intamplari, aceeasi viata...
Apoi, am discutat intr-o zi pe langa 2 sticle de vin si am stabilit impreuna ca obisnuinta ne tine prizonieri in acelasi loc. Dar ceva imi spunea sa incetez sa ma mint. Obisnuinta nu m-a tinut niciodata pana atunci intr-un loc, nimic nu m-a tinut. Atunci cand nu-mi placea ceva, fugeam fara sa privesc in urma. Plecam fara sa-mi pese de nimeni si nimic. Insa de langa el nu simtisem nevoia sa plec. Aaa, sigur imi lipsea libertatea mea cea scumpa, si acum imi lipseste, e in ADN.
Etapa dupa etapa , am parcurs impreuna tot ce ofera o relatie stabila. Intre timp s-a maturizat, a invatat multe, s-a schimbat. Ne-am schimbat amandoi. El e barbat iar eu sunt sotia lui. De 10 ani.
Nu ne spunem cuvinte mari dar stim ca ne iubim si ne respectam. Nu avem niciodata discutii despre incredere reciproca, ar fi ridicol. Am fi aici dupa atata timp daca am vrea sa fim in alta parte ? El e calm cand eu sunt nervoasa, eu sunt rationala cand el e furios, e cald cand sunt deprimata, il ridic cand e dezamagit...Inca nebuni, spontani, copii atunci cand suntem singuri... maturi, sobri, seriosi cu restul lumii...
Cea mai buna zi din viata noastra ? Ziua cand a venit in vizita ... si n-a mai plecat... Ziua care a schimbat totul.
Ziua care a adus sens in doua vieti ... ziua care a alungat demonii din trecut ...
Detaliile pierdute prin cei 10 ani ar complica povestea si nu e cazul. E o poveste simpla si comuna a doi oameni care s-au gasit aiurea printre miliarde de oameni si a caror teama de singuratate a creat  una dintre cele mai stabile relatii din cate cunosc eu.