E CIUDAT CUM...

E ciudat cum uiti lucruri pe care le-ai facut ieri sau acum doua zile sau poate acum doua ore, dar iti amintesti detalii din imagini atat de vechi incat nici nu iti mai par ca apartin vietii tale. E ciudat cum inca imi amintesc zambetul lui si vesta lui bleumarin peste camasa albastra in carouri si zambetul lui si culoarea ochilor lui cu atata precizie ca si cum abia l-am privit cateva clipe in urma...
Desi eram copii. Atat de copii, incat sentimentele inca nu aveau nume si definitii pentru noi, incat nu stiam ce interpretare sa dam zambetelor pe care ni le aruncam cand plecam impreuna la scoala. Si nici cuvinte nu existau.
Dar ea era cea mai buna prietena a mea si toata atentia ei era asupra lui si poate tocmai de aceea cuvintele nu existau si poate tocmai de aceea nu vroiam sa interpretez zambetul lui catre mine si poate tocmai de aceea cand ochii mei il priveau incercam de fapt sa nu-l vad.
Cine poate sa-mi spuna acum dupa atata timp daca in seara banchetului a vrut doar s-o faca geloasa sau chiar i s-a parut ultima sansa de a-mi arata ca nu i-am fost indiferenta. I-am spus pierduta de cateva ori ca nu vreau sa mai dansez cu el , ca il rog sa mearga la ea, macar sa stea de vorba , macar sa-si spuna ce nu-si spusesera de atata timp... In zadar... raul fusese facut...
Soarta a facut ca eu si ea sa impartim aceeasi banca inca 4 ani dar nu...n-am mai fost cele mai bune prietene... Ceva s-a rupt, ceva a indepartat-o si de mine si de el...
Ca undeva pe la 16 ani ne-am trezit cu totii intr-o excursie la munte - mi se pare acum o alta ironie a vietii. Ca el o urma pas cu pas cersind o alta sansa, ca eu evitam sa apar in jurul lor, ca m-am imprietenit cu piatra mare de langa rau si doua sticle de vin, ca ea il privea ca pe un strain... da, toate astea sunt amintiri pe care de obicei le ascund de mine...
Mai ales atunci cand ascunsa in intunericul clubului am privit cum ea ii intoarce din nou spatele si el trist se indreapta spre mine cu privire pierduta.Mi-a cerut sticla de vin . Am impartit un timp vinul fara sa ne spunem nimic desi simteam ca vrea sau stie ca inteleg ce se intampla. Vroia oare sa ma auda spunand ca e vina mea ? Vroia sa repar eu totul? I-am spus inainte sa plec ca poate ar trebui sa caute pe altcineva, mi-a raspuns fara sa ma priveasca ca nu are timp... mi-am spus ca probabil e baut si vorbeste aiurea. Cuvintele lui nu aveau nici un sens pentru mine dar au capatat cateva luni mai tarziu in seara cand o prietena m-a anuntat plangand ca el a murit . Nu, nu stia dinainte , nu avea cum , a fost un accident. Dar cuvintele acelea m-au lovit de atunci de mii de ori.
De ce am mers la inmormantare ? De ce a vrut ea sa tinem impreuna o coroana , de ce m-a scos din biserica sa fumam o tigara in dosul unei cruci? Nu am sa stiu niciodata. Dar atunci furioasa, plangand mi-a spus ca e numai vina mea pentru tot. Daca n-as fi fost eu nu l-ar fi respins si el n-ar fi plecat din oras si accidentul nu s-ar fi intamplat si...
Nu i-am spus nimic, constiinta zacea latenta la 16 ani, in locul ei ma anima adrenalina. ...niciodata pana atunci nu infruntasem vina, nimeni pana atunci nu ma acuzase atat de crud de ceva atat de grav, nu stiusem pana atunci ca sunt criminala. Din culpa...
Dar anii au transformat totul in amintiri, si viata ne-a separat si ne-a lovit pe toti, de multe ori, si vina aceea s-a contopit cu altele si s-a transformat in constiinta ...si constiinta a adus principii ...si principiile au definit caracterul ...si azi sunt asa... Dar ea e o straina pe care o vad intamplator uneori in concedii in orasul natal , si alunec in tacere pe strazi incercand s-o evit. Nu ne mai cunoastem... Si daca ne-am cunoaste, ce folos? El e mort de 18 ani... Si din tot a ramas amintirea zambetului lui si a culorii ochilor lui, cateva poze si un post pe un blog....

AMINTIRI SI MAGIE

Mi-era dor de acasa, nu-mi amintesc cand am petrecut ultima data atata timp intr-un concediu in casa in care am crescut, nu-mi amintesc cand am fost aici ultima data singura, nu-mi amintesc cand m-am simtit ultima data copil aici... Timp de aproape o luna am lasat in urma Bucurestiul, grijile, serviciul si toate celelalte probleme si am fost din nou copilul lor sa le umplu casa de galagie, rasete, muzica, tinerete dar mai ales sa le umplu sufletul de bucurie...
Si totul in jur aduce amintiri - unele frumoase, altele mai putin placute, dar ,per total, pretuiesc extraordinar de mult amintirile legate de oraselul mic de munte. Sigur, fetele pe care le cunosc cu greu acum par cumva cu 15 ani mai imbatranite decat cum mi le aminteam eu si ma surprind amintiri ingropate care revin sa-mi spuna povesti ale vietii mele de care uitasem.. sau poate e anotimpul asta ciudat, fara nume , fara zapada, fara nimic al lui...

Era primavara devreme, probabil primele zile fara zapada, dar ceata imbraca blocul din fata in mister de parca plutea pe un nor. Sa fi avut vreo 16-17 ani pe atunci...  Imi amintesc ca preferam intunericul noptii, pustiul strazilor in noapte, ca desi aveam atatia prieteni si cunoscuti, atatea locuri in care as fi putut merge alegeam noptile mele de magie. Imi amintesc cum pandeam in liniste si intuneric in camera mea pana ai mei adormeau, apoi ma strecuram cu pasi muti pe holurile casei... imi tineam respiratia pana deschideam usa de la intrare si ieseam fara zgomot din casa. Cunosteam cu precizie fiecare scartait, fiecare posibil obstacol, fiecare miscare pe care trebuia s-o fac... Ma prelingeam ca o umbra pe langa conturul blocului si iata-ma in strada. Respiram aburi, aveam mainile inghetate, bocancii mei mari cu talpa groasa scuipau noroi in urma mea... eram eu si lumea mea, gandurile mele, senzatii vechi sau noi, sentimente vindecate sau sangerande inca ... pentru mai mult de 4 kilometri ... alunecand pe strazi goale de parca orasul ar fi fost pustiit in calea mea. Singura mea mea oprire in lumea reala era la chioscul din statia de dinainte sa parasesc drumul principal si sa ma abat pe camp spre podul mare de la canal - luam tigari si vodca de obicei, - ocazional imi ramaneau bani si de guma de mestecat. Apoi brusc paraseam orasul, civilizatia, realul... dupa ce traversam podul, o alta lume se deschidea...
In ceata, cu gluga trasa pe cap, cu blugii plini de noroi, cu mainile adancite in buzunarele adanci, alunecam in tacere, fara zgomot pe piatra cubica umeda printre casute banale pe o ulita banala. Ici- colo din curti becuri slabe aruncau lumina galbena imprastiata ca un fum de ceata dar imi era de ajuns sa imi pot vedea ulita ce ramasese de parcurs , sa ma asigur ca nu e nimeni inainte sau in urma, sa ma feresc de cainii eliberati pe noapte din curti... fum din cosuri, miros de lemn ars, miros de copilarie la tara... Ma temeam de drumul asta si-l adoram in acelasi timp. Atat de mult incat imi devenise un prieten... un tovaras caruia ii vorbeam de cele mai multe ori in soapta despre mine si viata mea. Si aproape mereu ma opream la troita de la rascruce, singurul loc unde ulita era luminata de becurile galbene a doi stalpi inalti. In stanga, fantana de piatra , in dreapta troita cu cruce mare pe acoperisul de lemn - dinauntru mereu imi zambea un sfant.... Ma opream langa fantana si ma asezam pe marginea ei, scotoceam prin buzunarele hanoracului de pe sub geaca si bolboroseam nemultumita pana imi gaseam tigarile. Intotdeauna fumam o tigara acolo pe marginea fantanei sub privirea blanda a sfantului. De acolo rupeam cativa metri pe o ulicioara si mai ingusta spre stanga si imediat ma strecuram pe ulita scurta din dreapta. Era a doua sau a treia casa... Ma opream la poarta si asteptam intai cateva momente sa ascult zgomotele casei, sa incerc sa-mi dau seama daca au adormit parintii lor. Apoi aruncam o pietricica in geamul  din dreapta si asteptam. Uneori mi se parea ca astept secole  acolo in aerul rece al sfarsitului de iarna...ma trezea mereu vocea Taniei:
- Intra... cainele e legat...
Si intram..usor , fara zgomot... Tania astepta cuminte sa ma descalt apoi imi ascundea ghetele si geaca sub scaun in cazul in care s-ar fi trezit ai lor, Ruxi astepta nerabdatoare sa golesc buzunarele...acolo ma intampina caldura uscata si mirosul de lemn ars... veioza ce lumina slab de sub birou acoperita partial de o mapa verde... ne asezam la gura sobei si posteam in liniste tigara dupa tigara pe langa sticla de vodca. Din ce in ce mai vesele si mai puse pe ras ne abtineam cu greu sa nu izbucnim intr-o galagie infernala... si glumele aveau atata haz ... si barfele erau atat de dramatice .. si toate discutiile pareau atat de importante pe atunci... si cate planuri se nasteau acolo, in noptile magice la gura sobei... si ce albastri erau ochii Taniei ...si ce cristalin era rasul lui Ruxi... curgeau orele si ma intristam cu fiecare clipa stiind ca se apropie timpul sa plec. Cand plecam aveam senzatia ca le abandonez, ca fara mine moare si lumea magica pe care o creasem acolo pt ele... si ma strecuram pe ulita rece, in noapte cu ganduri proaspete, soptind alte si alte franturi de tinerete cuiva invizibil, poate lui Dumnezeu, poate vietii ce avea sa vina , poate mie...
Cu pasi repezi, sub ultimele zvacniri ale noptii ma apropiam de casa cu inima din ce in ce mai mica de teama ca poate ai mei s-au trezit si cumva au descoperit ca nu sunt in casa. Cu ochii inchisi si pulsul spargandu-mi timpanele deschideam fara zgomot usa si intram in casa. Inainte sa ma trezesc din betia adrenalinei eram deja in haine de casa in varful patului, insirand ganduri si nebunii de 16 ani pe paginile jurnalului sub zambetul primilor zori ai zilei.
Si toate acestea aveau sens la varsta aceea si se merita toata nebunia noptilor acestea pt magia pietrelor cubice umede, luminii galbene difuza prin ceata, pt magia tigarii de la fantana, pentru soaptele sparte in linistea noptii pe strada pustie , caldura si mirosul de lemn ars din camera lor si pentru celelalte mii de senzatii pe care anii care au trecut nu le-au sters din sufletul meu.
Mi-e dor...