marți, 14 februarie 2012

E CIUDAT CUM...

E ciudat cum uiti lucruri pe care le-ai facut ieri sau acum doua zile sau poate acum doua ore, dar iti amintesti detalii din imagini atat de vechi incat nici nu iti mai par ca apartin vietii tale. E ciudat cum inca imi amintesc zambetul lui si vesta lui bleumarin peste camasa albastra in carouri si zambetul lui si culoarea ochilor lui cu atata precizie ca si cum abia l-am privit cateva clipe in urma...
Desi eram copii. Atat de copii, incat sentimentele inca nu aveau nume si definitii pentru noi, incat nu stiam ce interpretare sa dam zambetelor pe care ni le aruncam cand plecam impreuna la scoala. Si nici cuvinte nu existau.
Dar ea era cea mai buna prietena a mea si toata atentia ei era asupra lui si poate tocmai de aceea cuvintele nu existau si poate tocmai de aceea nu vroiam sa interpretez zambetul lui catre mine si poate tocmai de aceea cand ochii mei il priveau incercam de fapt sa nu-l vad.
Cine poate sa-mi spuna acum dupa atata timp daca in seara banchetului a vrut doar s-o faca geloasa sau chiar i s-a parut ultima sansa de a-mi arata ca nu i-am fost indiferenta. I-am spus pierduta de cateva ori ca nu vreau sa mai dansez cu el , ca il rog sa mearga la ea, macar sa stea de vorba , macar sa-si spuna ce nu-si spusesera de atata timp... In zadar... raul fusese facut...
Soarta a facut ca eu si ea sa impartim aceeasi banca inca 4 ani dar nu...n-am mai fost cele mai bune prietene... Ceva s-a rupt, ceva a indepartat-o si de mine si de el...
Ca undeva pe la 16 ani ne-am trezit cu totii intr-o excursie la munte - mi se pare acum o alta ironie a vietii. Ca el o urma pas cu pas cersind o alta sansa, ca eu evitam sa apar in jurul lor, ca m-am imprietenit cu piatra mare de langa rau si doua sticle de vin, ca ea il privea ca pe un strain... da, toate astea sunt amintiri pe care de obicei le ascund de mine...
Mai ales atunci cand ascunsa in intunericul clubului am privit cum ea ii intoarce din nou spatele si el trist se indreapta spre mine cu privire pierduta.Mi-a cerut sticla de vin . Am impartit un timp vinul fara sa ne spunem nimic desi simteam ca vrea sau stie ca inteleg ce se intampla. Vroia oare sa ma auda spunand ca e vina mea ? Vroia sa repar eu totul? I-am spus inainte sa plec ca poate ar trebui sa caute pe altcineva, mi-a raspuns fara sa ma priveasca ca nu are timp... mi-am spus ca probabil e baut si vorbeste aiurea. Cuvintele lui nu aveau nici un sens pentru mine dar au capatat cateva luni mai tarziu in seara cand o prietena m-a anuntat plangand ca el a murit . Nu, nu stia dinainte , nu avea cum , a fost un accident. Dar cuvintele acelea m-au lovit de atunci de mii de ori.
De ce am mers la inmormantare ? De ce a vrut ea sa tinem impreuna o coroana , de ce m-a scos din biserica sa fumam o tigara in dosul unei cruci? Nu am sa stiu niciodata. Dar atunci furioasa, plangand mi-a spus ca e numai vina mea pentru tot. Daca n-as fi fost eu nu l-ar fi respins si el n-ar fi plecat din oras si accidentul nu s-ar fi intamplat si...
Nu i-am spus nimic, constiinta zacea latenta la 16 ani, in locul ei ma anima adrenalina. ...niciodata pana atunci nu infruntasem vina, nimeni pana atunci nu ma acuzase atat de crud de ceva atat de grav, nu stiusem pana atunci ca sunt criminala. Din culpa...
Dar anii au transformat totul in amintiri, si viata ne-a separat si ne-a lovit pe toti, de multe ori, si vina aceea s-a contopit cu altele si s-a transformat in constiinta ...si constiinta a adus principii ...si principiile au definit caracterul ...si azi sunt asa... Dar ea e o straina pe care o vad intamplator uneori in concedii in orasul natal , si alunec in tacere pe strazi incercand s-o evit. Nu ne mai cunoastem... Si daca ne-am cunoaste, ce folos? El e mort de 18 ani... Si din tot a ramas amintirea zambetului lui si a culorii ochilor lui, cateva poze si un post pe un blog....

Un comentariu:

  1. Te felicit pentru idealismul si intensitatea dramatica a emotiilor de care dai dovada.
    Sa nu renunti niciodata la scris!

    RăspundețiȘtergere