E CIUDAT CUM...

E ciudat cum uiti lucruri pe care le-ai facut ieri sau acum doua zile sau poate acum doua ore, dar iti amintesti detalii din imagini atat de vechi incat nici nu iti mai par ca apartin vietii tale. E ciudat cum inca imi amintesc zambetul lui si vesta lui bleumarin peste camasa albastra in carouri si zambetul lui si culoarea ochilor lui cu atata precizie ca si cum abia l-am privit cateva clipe in urma...
Desi eram copii. Atat de copii, incat sentimentele inca nu aveau nume si definitii pentru noi, incat nu stiam ce interpretare sa dam zambetelor pe care ni le aruncam cand plecam impreuna la scoala. Si nici cuvinte nu existau.
Dar ea era cea mai buna prietena a mea si toata atentia ei era asupra lui si poate tocmai de aceea cuvintele nu existau si poate tocmai de aceea nu vroiam sa interpretez zambetul lui catre mine si poate tocmai de aceea cand ochii mei il priveau incercam de fapt sa nu-l vad.
Cine poate sa-mi spuna acum dupa atata timp daca in seara banchetului a vrut doar s-o faca geloasa sau chiar i s-a parut ultima sansa de a-mi arata ca nu i-am fost indiferenta. I-am spus pierduta de cateva ori ca nu vreau sa mai dansez cu el , ca il rog sa mearga la ea, macar sa stea de vorba , macar sa-si spuna ce nu-si spusesera de atata timp... In zadar... raul fusese facut...
Soarta a facut ca eu si ea sa impartim aceeasi banca inca 4 ani dar nu...n-am mai fost cele mai bune prietene... Ceva s-a rupt, ceva a indepartat-o si de mine si de el...
Ca undeva pe la 16 ani ne-am trezit cu totii intr-o excursie la munte - mi se pare acum o alta ironie a vietii. Ca el o urma pas cu pas cersind o alta sansa, ca eu evitam sa apar in jurul lor, ca m-am imprietenit cu piatra mare de langa rau si doua sticle de vin, ca ea il privea ca pe un strain... da, toate astea sunt amintiri pe care de obicei le ascund de mine...
Mai ales atunci cand ascunsa in intunericul clubului am privit cum ea ii intoarce din nou spatele si el trist se indreapta spre mine cu privire pierduta.Mi-a cerut sticla de vin . Am impartit un timp vinul fara sa ne spunem nimic desi simteam ca vrea sau stie ca inteleg ce se intampla. Vroia oare sa ma auda spunand ca e vina mea ? Vroia sa repar eu totul? I-am spus inainte sa plec ca poate ar trebui sa caute pe altcineva, mi-a raspuns fara sa ma priveasca ca nu are timp... mi-am spus ca probabil e baut si vorbeste aiurea. Cuvintele lui nu aveau nici un sens pentru mine dar au capatat cateva luni mai tarziu in seara cand o prietena m-a anuntat plangand ca el a murit . Nu, nu stia dinainte , nu avea cum , a fost un accident. Dar cuvintele acelea m-au lovit de atunci de mii de ori.
De ce am mers la inmormantare ? De ce a vrut ea sa tinem impreuna o coroana , de ce m-a scos din biserica sa fumam o tigara in dosul unei cruci? Nu am sa stiu niciodata. Dar atunci furioasa, plangand mi-a spus ca e numai vina mea pentru tot. Daca n-as fi fost eu nu l-ar fi respins si el n-ar fi plecat din oras si accidentul nu s-ar fi intamplat si...
Nu i-am spus nimic, constiinta zacea latenta la 16 ani, in locul ei ma anima adrenalina. ...niciodata pana atunci nu infruntasem vina, nimeni pana atunci nu ma acuzase atat de crud de ceva atat de grav, nu stiusem pana atunci ca sunt criminala. Din culpa...
Dar anii au transformat totul in amintiri, si viata ne-a separat si ne-a lovit pe toti, de multe ori, si vina aceea s-a contopit cu altele si s-a transformat in constiinta ...si constiinta a adus principii ...si principiile au definit caracterul ...si azi sunt asa... Dar ea e o straina pe care o vad intamplator uneori in concedii in orasul natal , si alunec in tacere pe strazi incercand s-o evit. Nu ne mai cunoastem... Si daca ne-am cunoaste, ce folos? El e mort de 18 ani... Si din tot a ramas amintirea zambetului lui si a culorii ochilor lui, cateva poze si un post pe un blog....

AMINTIRI SI MAGIE

Mi-era dor de acasa, nu-mi amintesc cand am petrecut ultima data atata timp intr-un concediu in casa in care am crescut, nu-mi amintesc cand am fost aici ultima data singura, nu-mi amintesc cand m-am simtit ultima data copil aici... Timp de aproape o luna am lasat in urma Bucurestiul, grijile, serviciul si toate celelalte probleme si am fost din nou copilul lor sa le umplu casa de galagie, rasete, muzica, tinerete dar mai ales sa le umplu sufletul de bucurie...
Si totul in jur aduce amintiri - unele frumoase, altele mai putin placute, dar ,per total, pretuiesc extraordinar de mult amintirile legate de oraselul mic de munte. Sigur, fetele pe care le cunosc cu greu acum par cumva cu 15 ani mai imbatranite decat cum mi le aminteam eu si ma surprind amintiri ingropate care revin sa-mi spuna povesti ale vietii mele de care uitasem.. sau poate e anotimpul asta ciudat, fara nume , fara zapada, fara nimic al lui...

Era primavara devreme, probabil primele zile fara zapada, dar ceata imbraca blocul din fata in mister de parca plutea pe un nor. Sa fi avut vreo 16-17 ani pe atunci...  Imi amintesc ca preferam intunericul noptii, pustiul strazilor in noapte, ca desi aveam atatia prieteni si cunoscuti, atatea locuri in care as fi putut merge alegeam noptile mele de magie. Imi amintesc cum pandeam in liniste si intuneric in camera mea pana ai mei adormeau, apoi ma strecuram cu pasi muti pe holurile casei... imi tineam respiratia pana deschideam usa de la intrare si ieseam fara zgomot din casa. Cunosteam cu precizie fiecare scartait, fiecare posibil obstacol, fiecare miscare pe care trebuia s-o fac... Ma prelingeam ca o umbra pe langa conturul blocului si iata-ma in strada. Respiram aburi, aveam mainile inghetate, bocancii mei mari cu talpa groasa scuipau noroi in urma mea... eram eu si lumea mea, gandurile mele, senzatii vechi sau noi, sentimente vindecate sau sangerande inca ... pentru mai mult de 4 kilometri ... alunecand pe strazi goale de parca orasul ar fi fost pustiit in calea mea. Singura mea mea oprire in lumea reala era la chioscul din statia de dinainte sa parasesc drumul principal si sa ma abat pe camp spre podul mare de la canal - luam tigari si vodca de obicei, - ocazional imi ramaneau bani si de guma de mestecat. Apoi brusc paraseam orasul, civilizatia, realul... dupa ce traversam podul, o alta lume se deschidea...
In ceata, cu gluga trasa pe cap, cu blugii plini de noroi, cu mainile adancite in buzunarele adanci, alunecam in tacere, fara zgomot pe piatra cubica umeda printre casute banale pe o ulita banala. Ici- colo din curti becuri slabe aruncau lumina galbena imprastiata ca un fum de ceata dar imi era de ajuns sa imi pot vedea ulita ce ramasese de parcurs , sa ma asigur ca nu e nimeni inainte sau in urma, sa ma feresc de cainii eliberati pe noapte din curti... fum din cosuri, miros de lemn ars, miros de copilarie la tara... Ma temeam de drumul asta si-l adoram in acelasi timp. Atat de mult incat imi devenise un prieten... un tovaras caruia ii vorbeam de cele mai multe ori in soapta despre mine si viata mea. Si aproape mereu ma opream la troita de la rascruce, singurul loc unde ulita era luminata de becurile galbene a doi stalpi inalti. In stanga, fantana de piatra , in dreapta troita cu cruce mare pe acoperisul de lemn - dinauntru mereu imi zambea un sfant.... Ma opream langa fantana si ma asezam pe marginea ei, scotoceam prin buzunarele hanoracului de pe sub geaca si bolboroseam nemultumita pana imi gaseam tigarile. Intotdeauna fumam o tigara acolo pe marginea fantanei sub privirea blanda a sfantului. De acolo rupeam cativa metri pe o ulicioara si mai ingusta spre stanga si imediat ma strecuram pe ulita scurta din dreapta. Era a doua sau a treia casa... Ma opream la poarta si asteptam intai cateva momente sa ascult zgomotele casei, sa incerc sa-mi dau seama daca au adormit parintii lor. Apoi aruncam o pietricica in geamul  din dreapta si asteptam. Uneori mi se parea ca astept secole  acolo in aerul rece al sfarsitului de iarna...ma trezea mereu vocea Taniei:
- Intra... cainele e legat...
Si intram..usor , fara zgomot... Tania astepta cuminte sa ma descalt apoi imi ascundea ghetele si geaca sub scaun in cazul in care s-ar fi trezit ai lor, Ruxi astepta nerabdatoare sa golesc buzunarele...acolo ma intampina caldura uscata si mirosul de lemn ars... veioza ce lumina slab de sub birou acoperita partial de o mapa verde... ne asezam la gura sobei si posteam in liniste tigara dupa tigara pe langa sticla de vodca. Din ce in ce mai vesele si mai puse pe ras ne abtineam cu greu sa nu izbucnim intr-o galagie infernala... si glumele aveau atata haz ... si barfele erau atat de dramatice .. si toate discutiile pareau atat de importante pe atunci... si cate planuri se nasteau acolo, in noptile magice la gura sobei... si ce albastri erau ochii Taniei ...si ce cristalin era rasul lui Ruxi... curgeau orele si ma intristam cu fiecare clipa stiind ca se apropie timpul sa plec. Cand plecam aveam senzatia ca le abandonez, ca fara mine moare si lumea magica pe care o creasem acolo pt ele... si ma strecuram pe ulita rece, in noapte cu ganduri proaspete, soptind alte si alte franturi de tinerete cuiva invizibil, poate lui Dumnezeu, poate vietii ce avea sa vina , poate mie...
Cu pasi repezi, sub ultimele zvacniri ale noptii ma apropiam de casa cu inima din ce in ce mai mica de teama ca poate ai mei s-au trezit si cumva au descoperit ca nu sunt in casa. Cu ochii inchisi si pulsul spargandu-mi timpanele deschideam fara zgomot usa si intram in casa. Inainte sa ma trezesc din betia adrenalinei eram deja in haine de casa in varful patului, insirand ganduri si nebunii de 16 ani pe paginile jurnalului sub zambetul primilor zori ai zilei.
Si toate acestea aveau sens la varsta aceea si se merita toata nebunia noptilor acestea pt magia pietrelor cubice umede, luminii galbene difuza prin ceata, pt magia tigarii de la fantana, pentru soaptele sparte in linistea noptii pe strada pustie , caldura si mirosul de lemn ars din camera lor si pentru celelalte mii de senzatii pe care anii care au trecut nu le-au sters din sufletul meu.
Mi-e dor...

RAZBOIUL EI

Am urmarit-o timp de cativa ani, mi-a atras atentia inca de cand am cunoscut-o inclestarea cu care insista sa-si construiasca o viata , parca, planificata dinainte cu detalii cu tot. Am inteles de ce totul era o lupta pentru ea atunci cand am vazut de unde venea, casuta mica si darapanata a parintilor ei, conditiile practic inexistente de minim confort, familia numeroasa din care venea. Tragea sa-i ajute pe toti ai ei, dar am auzit-o spunand ca orice s-ar intampla acolo nu se poate intoarce niciodata. Ce noroc trebuie sa fi crezut ca a lovit-o cand l-a intalnit pe barbatul acela slab de caracter, usor influentabil - parintii lui stabiliti in afara... masina lui ... casa lui...Trebuia doar sa-si asigure locul langa el si totul avea sa fie bine.
Am vazut-o incruntandu-se luni intregi, alcatuind planuri si strategii, prefacandu-se a fi mai buna decat era, mintind, lovind in stanga si-n dreapta pentru a indeparta concurenta. I-am vazut furia in priviri cand ei, cei din jur nu intelegeau ca e ultima ei sansa de a trai o viata cum visase si de a aduce siguranta in familia ei. Si planurile ei deveneau din ce in ce mai diabolice, fara sa-i pese ca el nu era decis, ca familia lui se opunea relatiei lor. Fara odihna, fara clipa de pauza isi schimba fetele si comportamentul de la o zi la alta , de la o ora la alta . Visul ei era ca un puzzle al caror piese trebuiau furate una cate una.
Am urmarit-o cum mintea, trada, insela pe toti in jur,ranea- am urmarit-o cum se incapatana sa-si marcheze teritoriul centimetru cu centimetru. Unii oameni sunt facuti sa tarasca in ei secrete negre, planuri diabolice, egoism, rautate, unii oameni nu cunosc alta cale...
Am vazut-o castigand teren, am vazut-o castigand lupta dupa lupta, ii urmaream infrigurata privirea care arunca ura cu coada ochiului, incrancenarea din gesturi, falsitatea din vocea ei, ranjetul malefic. Ma intrebam cata nebunie trebuie sa fi avut atunci cand a tras cu dintii sa pastreze sarcina, desi toti doctorii i-au spus ca sunt probleme si au sfatuit-o sa incerce altadata... Cata durere si ura a strans in ea cand si-a jucat cartea asta pentru a-si arbora steagul victoriei o data pentru totdeauna, cata siguranta a simtit in ziua in care le-a cumparat sufletele punandu-le copilul in brate. De acolo totul a fost al ei, reusise... Se linistea treptat dar privirea ei veghea prudent ca nimic sa nu strice echilibrul universului ei construit cu atata truda. Si tocmai cand credea razboiul castigat...
In toata incrancenarea ei uitase cat de slabi sunt barbatii in fata femeilor....
Cum trebuie sa se fi prabusit lumea ei cand el a anuntat-o senin ca are o relatie cu altcineva de mai bine de un an, cum trebuie sa se fi strans inima in ea cand el i-a spus ca ii da ceva timp sa asimileze informatia si sa-si caute unde sa se mute...
Cum sa renunte tocmai acum? Am vazut-o luptand luni intregi, tragand cu dintii de fiecare zi in plus acolo, am vazut-o trecand de la durere la disperare, de la cuvinte dulci la amenintari, de la rugaminti la vrajitorie....am urmarit-o cum trecea prin toate stadiile umilintei. Nu stiam cum are puterea sa se lase calcata in picioare, ma temeam sa-i aflu planurile... Prin nopti de lacrimi, prin urlete de disperare dar nu vroia sa renunte.
Nu pot uita ziua aceea cand a plecat cu sufletul ars, cu ochii umflati de plans , cu ura in priviri, 2 genti de haine si copilul de mana. S-a intors acolo unde jurase sa nu se mai intoarca, privind tot timpul in spate cum o alta femeie venea sa se instaleze in lumea ei, sa-i ia locul in imparatia construita de ea piesa cu piesa...
Am vazut-o apoi trecand dincolo de disperare, apoi dincolo de furie si ura, apoi intr-o resemnare bolnava slabita, cu ochii arsi si uscati, cu sufletul parjolit, parasita si abandonata de toti. Mi-a spus atunci ca asta a fost plata pentru toate pacatele ei, mi-a spus ca toate greselile ei s-au intors s-o pedepseasca... apoi a tacut.
Mi-am amintit ca tata imi spunea mereu: " Copile, sa nu iei niciodata ce nu ti se cuvine, mananca-ti felia de paine muncita de tine, nu te ridica mai sus decat meriti, altfel ai sa aluneci mai mult in gol si va durea mai tare.."
Cu lectia invatata, s-a repliat usor -usor, s-a reconstruit piesa cu piesa si am lasat-o acolo la incepeutul unui alt drum. Aduna in jurul ei alt grup de oameni, avand sa gaseasca un alt el, sa construiasca un alt plan... Acum poate altcineva ii urmareste miscarile... planurile... luptele... victoriile...zambetul.... privirea...
Poate de data asta reuseste, sau poate cade din nou si mai invata o lectie... Si poate atunci cand sufletul ei va avea destule cicatrici si va fi pierdut destui ani in lupte, poate... va stii cum sa reuseasca...Ma intreb doar daca victoria nu va veni prea tarziu ca sa-i racoreasca sufletul pustiit, ma intreb daca se merita pretul....

NUMELE EI...

   ...  era cel mai frumos nume arab pe care-l auzisem vreodata, iar ea era frumoasa si misterioasa ca o poezie. Viata ei era o carte nescrisa si trista. Nu era suparata pe nimeni pentru defectul la sold cu care se nascuse, desi operatiile incepusera de pe la varsta de 3 ani. Copilaria nu-i lasase prea multe amintiri dulci, lumea ei pe atunci insemna ceea ce infatisau doua ferestre : cea a camerei ei sau cea a rezervei de spital. Dar fereastra avea sa se schimbe curand. Nu era mai mare de 8 ani cand parintii ei au divortat iar conform legii siriene trebuia sa locuiasca cu tatal pana la 14 ani , si abia dupa 14 ani se putea muta la mama ei . Lumea s-a prabusit iar povestea Cenusaresei a devenit o realitate pentru ea intrucat tatal ei se recasatorise imediat, iar mama vitrega si proprii ei copii n-o priveau altfel decat ca pe un ghimpe in coasta. Asa ca a ramas tacuta la fereastra unde avea sa planga timpul ramas pana la 14 ani cu visul in gand ca atunci in ziua aceea va incepe sa traiasca si ea.
Si ziua a venit, dar si mama ei se recasatorise si avea o alta familie deja. Nu si-a gasit locul, nu mai era loc pentru ea in nici o familie. S-a simtit orfana si lumea s-a prabusit din nou. Imi povestea cum statea zile intregi plangand afara , pe strazi, in ploaie fara un " acasa" unde sa mearga. Purta inca semnele unei tentative de sinucidere, purta inca ranile in suflet...
Sa fi avut vreo 17 ani cand i se soptise la ureche posibilitatea de a i se aranja casatoria cu un om de afaceri mult mai in varsta dar care calatorea peste tot in Europa. Era prima oara cand simtea ca viata ii zambeste si ei. N-a stat pe ganduri , a acceptat imediat si numara zilele ramase pana la aparitia salvatorului care sa-i dea un sens, o viata , un "acasa".
Dar visele frumoase dureaza atat de putin, si s-a trezit prizoniera unei vieti ciudate. Vazuse lumea europeana in anii de facultate, ii placuse tot, era magic. In jurul ei clocotea viata si libertatea dar nu si pentru ea. Prima fetita i se nascuse in Franta parca si abia a doua in Romania. Condamnata in tacere ca nu a fost in stare sa nasca un baiat, tratata rece si distant de catre sotul ei, aratata cu degetul pentru ca mentalitatea europeana ii patrunsese atat de adanc in suflet...
Si cam atunci am cunoscut-o eu, pe cand eram colege de munca. Colege de munca am fost putin timp pt ca amandoua am renuntat in scurt timp, dar prietenia s-a intins dincolo de job. Avea nevoie de cineva cu care sa vorbeasca. Se simtea singura si abandonata, se simtea amenintata de fiecare femeie care roia in jurul sotului ei, iar eu am picat la fix. Petreceam zile intregi in bucataria ei fumand , razand , golind pahare de whisky. Imi spunea sa apreciez norocul pe care l-am avut nascandu-ma aici, lucru care pana la povestea ei nu mi-ar fi trecut prin minte vreodata. Imi spunea s-o invat sa fie puternica asa cum sunt eu.
Si-am invatat-o multe lucruri: sa faca cerculete din fum, sa aprecieze ca are doua fetite frumoase si sanatoase si tot timpul din lume de petrecut cu ele, am invatat-o sa isi dedice ei timpul pe care trebuia sa-l dedice sotului ei, am invatat-o sa ia banii, sa taca si sa-l lase sa plece; am invatat-o sa injure, sa se incrunte dar cel mai important e ca am invatat-o sa rada.
Apoi i s-a spus ca influenta mea asupra ei nu e buna iar eu a trebuit sa dispar din peisaj , plangea cand ne-am vazut ultima data . I-am facut cu ochiul si i-am spus sa stea linistita ca o sa fie bine acum, i-am spus ca acum e ca mine si are puterea sa faca tot ce vrea iar daca nu-i iese acum cel putin stie sa injure. Am vazut-o razand pentru ultima data, am plecat si n-am mai vorbit cu ea de atunci.
Mi-e dor de ea uneori, de exemplu azi, si tot ce-mi doresc e sa stiu ca e bine, ca fetele sunt langa ea si ca nu se mai simte singura.

OMUL ACESTA...

Omul acesta a venit intr-o zi in vizita.. si n-a mai plecat. A venit aiurea, nu imi amintesc sa fi facut vreun plan, sa ne fi spus ceva despre viitor. Poate pentru ca eram atat de tineri. Poate pentru ca fiecare esuasem mai multe randuri de planuri de viitor cu cineva. Imi amintesc doar ca ma simteam singura in perioada aceea si ca si el era singur. Ah, acum stiu ca nu-i place sa fie singur, pe atunci nu stiam . Fiecare avea nevoie sa vada pe cineva alaturi. Nu, nu au fost fluturasi, nu a fost pasiune ca in filme . Eram pur si simplu doi oameni care nu mai vroiau sa fie singuri.
Sa nu crezi ca eram femeia fragila care astepta un print ... Povestea cu printul trecuse demult, dupa ea mai trecusera si alte povesti, uitasem , de fapt de povesti . Iar fragila nu cred ca am fost vreodata. Imi spusese odata un om care citea oameni ca eu sunt o trestie. Ma dezamagise caracterizarea asta, asteptam mai multe cuvinte. Plus ca mult timp nu am inteles ce a vrut sa spuna. Mai tarziu, mult mai tarziu - atunci cand nu mai era nevoie - am aflat ca trestia se apleaca la pamant sub bataia vantului dar nu se frange niciodata.
Revenind la povestea asta confuza, imi amintesc cum era el: tacut, imatur, indecis... I-am spus de atatea ori sa nu ma iubeasca pentru ca nu vom ramane impreuna, incat atunci cand am vrut sa ramana nu mai stiam cum sa ma port. Nici el nu mai stia ce e intre noi, dar privind in urma adunam deja ani de cand imparteam  acelasi apartament, aceleasi intamplari, aceeasi viata...
Apoi, am discutat intr-o zi pe langa 2 sticle de vin si am stabilit impreuna ca obisnuinta ne tine prizonieri in acelasi loc. Dar ceva imi spunea sa incetez sa ma mint. Obisnuinta nu m-a tinut niciodata pana atunci intr-un loc, nimic nu m-a tinut. Atunci cand nu-mi placea ceva, fugeam fara sa privesc in urma. Plecam fara sa-mi pese de nimeni si nimic. Insa de langa el nu simtisem nevoia sa plec. Aaa, sigur imi lipsea libertatea mea cea scumpa, si acum imi lipseste, e in ADN.
Etapa dupa etapa , am parcurs impreuna tot ce ofera o relatie stabila. Intre timp s-a maturizat, a invatat multe, s-a schimbat. Ne-am schimbat amandoi. El e barbat iar eu sunt sotia lui. De 10 ani.
Nu ne spunem cuvinte mari dar stim ca ne iubim si ne respectam. Nu avem niciodata discutii despre incredere reciproca, ar fi ridicol. Am fi aici dupa atata timp daca am vrea sa fim in alta parte ? El e calm cand eu sunt nervoasa, eu sunt rationala cand el e furios, e cald cand sunt deprimata, il ridic cand e dezamagit...Inca nebuni, spontani, copii atunci cand suntem singuri... maturi, sobri, seriosi cu restul lumii...
Cea mai buna zi din viata noastra ? Ziua cand a venit in vizita ... si n-a mai plecat... Ziua care a schimbat totul.
Ziua care a adus sens in doua vieti ... ziua care a alungat demonii din trecut ...
Detaliile pierdute prin cei 10 ani ar complica povestea si nu e cazul. E o poveste simpla si comuna a doi oameni care s-au gasit aiurea printre miliarde de oameni si a caror teama de singuratate a creat  una dintre cele mai stabile relatii din cate cunosc eu.

ETAPE

Cred ca e mai greu sa nu crezi in nimic decat sa crezi in ceva ce ,posibil, nu exista...Cel mai la indemana este clar Dumnezeu. Dar Dumnezeu se schimba in ochii tai ca orice alt gand/principiu in viata.
Etapa 1
Esti copil si crezi in povesti. Ti se servesc zi de zi personaje fanstastice si intamplari ireale carora imaginatia ta naiva le ofera imagini. Crezi in ele. Toti credem. Iar printre toate aceste lucruri noi invatam sa credem in Dumnezeu - un batran bland care zambeste mult si care te rasplateste atunci cand esti cuminte si nu mananci prea multe dulciuri. El are un scaun mare si foarte frumos si sta in cer sus de tot. Acolo unde sunt si ingerii. Dar el sta cel mai sus si ne priveste zambind sa vada daca mintim sau daca ne spalam pe dinti seara sau daca am furat jucariile colegilor la gradinita . Crestem si invatam sa-l privim altfel cu fiecare zi dar e inca acolo sus privindu-ne.
Etapa 2
Lucrurile se complica. Incepi sa simti singur fara ajutor, incepi sa gandesti singur, sa iei decizii si mai ales sa gresesti. Incepi sa ai secrete, sa plangi seara cand nu te vad parintii, sa intelegi ca ei nu te pot proteja mereu. Incepi sa vezi viata fara zane si printi si nu e atat de frumoasa pe cat te asteptai. Si Dumnezeu probabil nu vede tot ce vezi tu pentru ca daca ar vedea ca suferi , ca plangi  nu ar permite. Deci nu e atent sau nu-l intereseaza.. cine stie...
Asta inseamna ca ai fost mintit .. in legatura cu multe alte chestii... te revolti. Inveti sa urasti si ce e mai grav- inveti sa-ti tragi putere din ura. Si experientele te fac mai matur , mai puternic , mai versat, mai nepasator...Iar intr-o zi ajungi atat de puternic incat dai glas ideii care te bantuia de ceva vreme deja : "Dumnezeu nu exista".
Daca ar exista , iti spui, nu ar permite nimic din mizeria pe care o vezi zi de zi in jur. Si atunci il ignori , il sfidezi, ii razi in nas, il provoci sa te invinga daca poate ...
Etapa 3
Si poate . Si o face. De nenumarate ori. De fiecare data cand te crezi puternic. Devine ironic. Nu el, de fapt pt ca nu mai crezi in el, ci viata. Te pune jos si te scuipa, te lasa sa te ridici si te loveste din nou. Un timp esti atat de preocupat de lupta asta incat uiti de unde a inceput. Puterea scade treptat, refuzi sa accepti asta o perioada. Apoi o stii dar nu vrei s-o spui nimanui. Esti lovit, ai cicatrici si te urmaresc demonii infrangerilor suferite. Zambetul tau se pierde sau ramane amar. Si intr-o zi primesti lovitura de gratie. Toti primim cate una. Si nu te mai poti ridica . Incepi sa te intrebi unde ai gresit. Si acolo , jos, distrus, coplesit de amintiri, regrete, ganduri incepi sa vezi. Incepi sa intelegi. Era un echilibru universal pe care nu l-ai vazut. Era ceva mult mai. mare, mai important, mai puternic decat tine si lumea ta marunta. Era Dumnezeu. Care inca te privea si care tot a incercat sa-ti arate cine esti si limitele tale. Le vezi acum. Se deschide tot universul in fata ta si stii tot brusc fara s-o poti exprima in cuvinte. Stergi tot si alegi sa crezi . Dumnezeu exista. OK, nu are scaun, dar e o forta pe care n-o mai contesti. Te lasi ajutat . Ridici privirea si vezi in jur oameni ca tine , oameni din a caror privire intelegi ca vad si ei ce vezi tu. Altii insa se afla inca in celelalte etape.. Mai au de tras... Ai vrea sa-i ajuti dar stii ca fiecare trebuie sa vada singur. Ca Dumnezeu e unic pentru fiecare. Dar exista.

SA NU UIT VREODATA...

Ea fusese greu incercata de viata. Avusese o casnicie distrugatoare, din care iesise la fel de urat cum se derulase timp de 11 ani. Ramasese vaduva de vreo 2 ani si, desi acum avea liniste, tot isi spunea uneori ca singuratatea era mai urata decat decedata casnicie.

El se separase deja de sotie si tocmai depusese actele de divort. Iesea din casnicie cu ideea ca femeile mint si inseala. Si totusi ceva in suflet ii spunea sa nu renunte, sa mai caute, e inca tanar. Undeva in lume trebuie sa existe o femeie care , poate, incercata de viata, sa aprecieze caldura si siguranta oferite de el.

Si pentru ca uneori Dumnezeu alege sa-si arate bunatatea, a facut astfel incat el si ea sa se intalneasca aiurea pe strada, sa se remarce in multime si sa-si zambeasca. Seara calda i-a prins impreuna la gradina de vara povestindu-si dezamagirile si durerile. Ceva i-a legat in acel moment. Ea era atat de emotionata incat si-a pierdut portofelul in seara aceea ( si-a gasit doar actele cateva zile mai tarziu, banii nu). Lui i s-a parut amuzant. Peste cateva zile a cautat-o. Apoi se vedeau des, uneori el ramanea la ea peste noapte, nu mai erau atat de tineri incat sa-i intereseze gura lumii. Dar, dupa o indelunga discutie rationala si matura au decis sa se mute impreuna, iar ceva mai tarziu sa legalizeze relatia lor.

Si pentru ca Dumnezeu uneori alege sa nu se zgarceasca in a-si arata bunatatea, dupa doi ani de relatie, le-a daruit un mic miracol - un copil atunci cand incetasera sa spere ca le este scris sa aiba copii. Prioritatea lor a devenit printesa lor. El lucra mai mult pentru a oferi un camin sigur si cald, fara griji. Ea se ocupa de copil si de casa cu blandetea aceea pe care doar mamele o cunosc. Si anii curgeau calzi si dulci lasand in urma doar amintiri frumoase si zambete calde.
Au invatat-o sa respecte si sa se respecte, au invatat-o increderea in ea si in " acasa", au invatat-o sa fie libera si independenta, au invatat-o sa-si asume deciziile si i-au oferit cu rabdare exemplul unei casnicii perfecte. I-au iertat alegerile gresite de fiecare data si i-au dat puterea sa mearga mai departe. Si toate acestea pentru ca acum - in prezent - ea ( copilul atat de dorit si iubit) sa aiba propria ei viata linistita, propria ei casa calda si propria ei casnicie perfecta.

Si pentru ca Dumnezeu uneori alege sa nu opreasca sirul miracolelor, a facut astfel incat acel copil dorit si iubit sa fiu eu. De acolo vin eu si sunt recunoscatoare pentru asta in fiecare zi. Povestea este, in orice caz mai lunga dar am rezumat-o astfel incat sa fie clara si sa nu uit vreodata cat de norocoasa sunt.