ETAPE

Cred ca e mai greu sa nu crezi in nimic decat sa crezi in ceva ce ,posibil, nu exista...Cel mai la indemana este clar Dumnezeu. Dar Dumnezeu se schimba in ochii tai ca orice alt gand/principiu in viata.
Etapa 1
Esti copil si crezi in povesti. Ti se servesc zi de zi personaje fanstastice si intamplari ireale carora imaginatia ta naiva le ofera imagini. Crezi in ele. Toti credem. Iar printre toate aceste lucruri noi invatam sa credem in Dumnezeu - un batran bland care zambeste mult si care te rasplateste atunci cand esti cuminte si nu mananci prea multe dulciuri. El are un scaun mare si foarte frumos si sta in cer sus de tot. Acolo unde sunt si ingerii. Dar el sta cel mai sus si ne priveste zambind sa vada daca mintim sau daca ne spalam pe dinti seara sau daca am furat jucariile colegilor la gradinita . Crestem si invatam sa-l privim altfel cu fiecare zi dar e inca acolo sus privindu-ne.
Etapa 2
Lucrurile se complica. Incepi sa simti singur fara ajutor, incepi sa gandesti singur, sa iei decizii si mai ales sa gresesti. Incepi sa ai secrete, sa plangi seara cand nu te vad parintii, sa intelegi ca ei nu te pot proteja mereu. Incepi sa vezi viata fara zane si printi si nu e atat de frumoasa pe cat te asteptai. Si Dumnezeu probabil nu vede tot ce vezi tu pentru ca daca ar vedea ca suferi , ca plangi  nu ar permite. Deci nu e atent sau nu-l intereseaza.. cine stie...
Asta inseamna ca ai fost mintit .. in legatura cu multe alte chestii... te revolti. Inveti sa urasti si ce e mai grav- inveti sa-ti tragi putere din ura. Si experientele te fac mai matur , mai puternic , mai versat, mai nepasator...Iar intr-o zi ajungi atat de puternic incat dai glas ideii care te bantuia de ceva vreme deja : "Dumnezeu nu exista".
Daca ar exista , iti spui, nu ar permite nimic din mizeria pe care o vezi zi de zi in jur. Si atunci il ignori , il sfidezi, ii razi in nas, il provoci sa te invinga daca poate ...
Etapa 3
Si poate . Si o face. De nenumarate ori. De fiecare data cand te crezi puternic. Devine ironic. Nu el, de fapt pt ca nu mai crezi in el, ci viata. Te pune jos si te scuipa, te lasa sa te ridici si te loveste din nou. Un timp esti atat de preocupat de lupta asta incat uiti de unde a inceput. Puterea scade treptat, refuzi sa accepti asta o perioada. Apoi o stii dar nu vrei s-o spui nimanui. Esti lovit, ai cicatrici si te urmaresc demonii infrangerilor suferite. Zambetul tau se pierde sau ramane amar. Si intr-o zi primesti lovitura de gratie. Toti primim cate una. Si nu te mai poti ridica . Incepi sa te intrebi unde ai gresit. Si acolo , jos, distrus, coplesit de amintiri, regrete, ganduri incepi sa vezi. Incepi sa intelegi. Era un echilibru universal pe care nu l-ai vazut. Era ceva mult mai. mare, mai important, mai puternic decat tine si lumea ta marunta. Era Dumnezeu. Care inca te privea si care tot a incercat sa-ti arate cine esti si limitele tale. Le vezi acum. Se deschide tot universul in fata ta si stii tot brusc fara s-o poti exprima in cuvinte. Stergi tot si alegi sa crezi . Dumnezeu exista. OK, nu are scaun, dar e o forta pe care n-o mai contesti. Te lasi ajutat . Ridici privirea si vezi in jur oameni ca tine , oameni din a caror privire intelegi ca vad si ei ce vezi tu. Altii insa se afla inca in celelalte etape.. Mai au de tras... Ai vrea sa-i ajuti dar stii ca fiecare trebuie sa vada singur. Ca Dumnezeu e unic pentru fiecare. Dar exista.

SA NU UIT VREODATA...

Ea fusese greu incercata de viata. Avusese o casnicie distrugatoare, din care iesise la fel de urat cum se derulase timp de 11 ani. Ramasese vaduva de vreo 2 ani si, desi acum avea liniste, tot isi spunea uneori ca singuratatea era mai urata decat decedata casnicie.

El se separase deja de sotie si tocmai depusese actele de divort. Iesea din casnicie cu ideea ca femeile mint si inseala. Si totusi ceva in suflet ii spunea sa nu renunte, sa mai caute, e inca tanar. Undeva in lume trebuie sa existe o femeie care , poate, incercata de viata, sa aprecieze caldura si siguranta oferite de el.

Si pentru ca uneori Dumnezeu alege sa-si arate bunatatea, a facut astfel incat el si ea sa se intalneasca aiurea pe strada, sa se remarce in multime si sa-si zambeasca. Seara calda i-a prins impreuna la gradina de vara povestindu-si dezamagirile si durerile. Ceva i-a legat in acel moment. Ea era atat de emotionata incat si-a pierdut portofelul in seara aceea ( si-a gasit doar actele cateva zile mai tarziu, banii nu). Lui i s-a parut amuzant. Peste cateva zile a cautat-o. Apoi se vedeau des, uneori el ramanea la ea peste noapte, nu mai erau atat de tineri incat sa-i intereseze gura lumii. Dar, dupa o indelunga discutie rationala si matura au decis sa se mute impreuna, iar ceva mai tarziu sa legalizeze relatia lor.

Si pentru ca Dumnezeu uneori alege sa nu se zgarceasca in a-si arata bunatatea, dupa doi ani de relatie, le-a daruit un mic miracol - un copil atunci cand incetasera sa spere ca le este scris sa aiba copii. Prioritatea lor a devenit printesa lor. El lucra mai mult pentru a oferi un camin sigur si cald, fara griji. Ea se ocupa de copil si de casa cu blandetea aceea pe care doar mamele o cunosc. Si anii curgeau calzi si dulci lasand in urma doar amintiri frumoase si zambete calde.
Au invatat-o sa respecte si sa se respecte, au invatat-o increderea in ea si in " acasa", au invatat-o sa fie libera si independenta, au invatat-o sa-si asume deciziile si i-au oferit cu rabdare exemplul unei casnicii perfecte. I-au iertat alegerile gresite de fiecare data si i-au dat puterea sa mearga mai departe. Si toate acestea pentru ca acum - in prezent - ea ( copilul atat de dorit si iubit) sa aiba propria ei viata linistita, propria ei casa calda si propria ei casnicie perfecta.

Si pentru ca Dumnezeu uneori alege sa nu opreasca sirul miracolelor, a facut astfel incat acel copil dorit si iubit sa fiu eu. De acolo vin eu si sunt recunoscatoare pentru asta in fiecare zi. Povestea este, in orice caz mai lunga dar am rezumat-o astfel incat sa fie clara si sa nu uit vreodata cat de norocoasa sunt.